Dor de Basarabia
Profesor, Oltea Prelucă
Revista AGERO Stuttgart
E din nou primăvară. O primăvară capricioasă care s-a lăsat mult aşteptată şi care, în sfârşit, ne va bucura ochii cu flori de cireş şi câmp smăltuit cu bănuti de păpădii şi sensibilitate de brânduşe, făcându-ne, fie şi pentru o clipă, să uităm de ceea ce e urât în natură şi în viata cotidiană.
Aşa o fi fost şi primăvara lui 1918? Poate. Atâta doar că în locul plugurilor, pământul era arat de obuze iar cântecul păsărilor era ucis de răpăit de arme. Sfintele pământuri româneşti erau năclăite de sângele celor trimişi într-un război ce le era străin. Bratele bărbatilor erau obosite de lupta din tranşee şi de armele cărate pe toată lungimea frontului răsăritean. Şi bratele femeilor erau obosite de munca de bărbati şi de femei pe care o făceau acasă. Şi ochii bătrânilor erau obositi de mările de lacrimi vărsate pentru fiii ori nepotii care nu mai veneau ori nu mai erau de unde să vie'Florile de lumină din ochii copiilor dispăruseră de mult din pricina foamei, neodihnei, spaimei şi dorului de tată.
Primăvara aceea era mohorâtă, fără prea mari sperante, aşa cum fuseseră atâtea altele petrecute de românii dintre Prut şi Nistru striviti, vreme de mai bine de 100 de ani de călcâiele ciubotelor tariste. Natura reînvia dar nu părea să aducă vreo schimbare majoră în viata natiei oropsite de jug străin. Moldova se proclamase în iarnă ,,slobodă şi neatârnată" dar cine ştia ce-o să mai aducă ziua de mâine de la uriaşul megieş răsăritean'
Şi totuşi'Aşa cum din putregaiul frunzelor căzute din toamnă ies la lumină florile primăverii, martie 1918 a adus cu sine ruperea definitivă a lanturilor robiei şi Basarabia revenea acasă la Patria Mamă. Era primul act, prima etapă dintr-un proces ce avea să continue pe parcursul întregului an şi avea să culmineze cu realizarea României Mari.
Era un act firesc, ce venea după un şir de evenimente care demonstrau că o alternativă nu mai exista,functionarea independentă a republicii moldovene, în conditiile economico-sociale şi politice de atunci fiind utopică; într-un congres de la sfârşitul lui octombrie reprezentantii soldatilor îşi exprimaseră dorinta de autonomie (mult înainte de declaratia lui Wilson); revolutia bolşevică victorioasă a favorizat, cu decretele ei, mişcarea natională ( o fi regretat ulterior Lenin dar'); armatele ruseşti în retragere au agravat starea de nesigurantă a populatiei civile; tensionarea relatiilor româno-ruse în ianuarie 1918 ca urmare a trecerii trupelor româneşti peste Prut, situatie care punea Basarabia practic între ciocan şi nicovală, ceea ce va determina proclamarea independentei; ocuparea Ucrainei de către armatele germane, ceea ce crea practic un tampon între Basarabia şi Rusia, fapt ce a permis exprimarea vointei majoritătii populatiei fără teama unei interventii ,,salvatoare" dinspre răsărit.
Hotărârea de unire a Basarabiei a fost, înainte de toate însă, un act democratic, un act ce vădea bunul simt milenar al românului, spiritul său de dreptate,dorinta sa de conlucrare cu toti aceia pe care, de-a lungul timpului, i-a primit în casa lui, chiar dacă, de multe ori apoi, a fost alungat şi din casa şi din ograda sa. O primă dovadă în acest sens o reprezintă prinipiul care a stat la baza constituirii Sfatului tării, institutia ce avea să-şi asume responsabilitatea conducerii tării în acea perioadă dificilă: pe lângă reprezentarea tuturor categoriilor socio-profesionale, a organizatiilor de tineret şi femei, membrii săi reprezentau, pe lângă români (103 deputati), toate minoritătile nationale: 13 ucraineni, 7 ruşi, 6 evrei, 5 găgăuzi,2 germani, 1 polonez şi 1 armean, proportional cu ponderea fiecăruia în totalul populatiei.
O altă dovadă este aceea că toate hotărârile luate în perioada decembrie 1917- martie 1918 au fost luate cu majoritatea voturilor Sfatului. Şi o altă dovadă este chiar votul din 27 martie, când cei prezenti au votat. 86 pentru unire, 3 contra , 36 s-au abtinut (13 fiind absenti). Că în momentul respectiv armata română era prezentă în Basarabia? Este un fapt cunoscut de toată lumea. Conditiile de atunci au reclamat acest lucru şi doar rău-intentionatii ori cei ce ştiu istoria ,,după ureche" sunt în stare să nege majoritatea românească a provinciei şi dorinta legitimă a acestei majorităti de a-şi apăra identitatea etno-lingvistică pe care numai în cadrul statului român ar fi putut s-o facă. Sperantele românilor majoritari se îndreptau atunci către tara căreia îi apartineu organic. Pot fi astăzi desconsiderati pentru asta?
Trebuie condamnati cei care au visat o Românie Mare formată numai din vechi teritorii româneşti, locuite majoritar de români care, de voie ori de nevoie, s-au dovedit gazde primitoare pentru atâtea neamuri străine? O Românie Mare care însă n-avea să supravietuiască prea mult, o Românie Mare care se va vedea sfârtecată în parte din vina altora dar, mai ales, din vina ei, o Românie Mare ce rămâne o rană deschisă în sufletul românesc, un ideal ce pare tot mai îndepărtat. Deşi teoretic toti politicienii, mai ales în campaniile electorale, deşartă uriaşi saci de promisiuni în ceea ce priveşte protectia românilor din afara României, apropierea ,,de fratii noştri"'etc, acestea rămân simple discursuri pentru care, cu sigurantă, ar fi invidiati şi de Farfuridi şi de Brânzovenescu. Campaniile electorale trec, românii din spatiul extranational rămân o vreme cu speranta că' Dar timpul trece şi nimic ,,dince-au auzit ei, cu urechile lor" nu se mai întâmplă.
Şi atunci dau din mână a lehamite şi se întorc cu spatele către tara care, în ultima vreme, a demonstrat că nu-i mai vrea, că nu-i mai pasă de ei, că sunt de fapt frati vitregi de care fratii buni nu ştiu cum să se descotorosească. Basarabia n-a rămas, pentru multi dintre noi, decât un punct oarecare dintr-un program electoral oarecare scos, la patru ani, de la naftalină. În rest'câte o aniversare anemică a evenimentului din 1918, câte un reportaj despre contrabanda de la frontieră, câte o ştire despre înccercări de trecere frauduloasă a frontierei şi, mai ales, uitarea, ignorarea, ca şi cum, dacă ignori o problemă, aceasta dispare automat. Nu mai sunt ,,poduri de flori", nu mai sunt sotii Aldea Teodorovici, nu mai este nici urmă din entuziasmul anilor 90; nici măcar Ilie Ilaşcu nu mai este închis şi nu mai poate fi folosit ca material de propagandă.
Au rămas, spre nefericirea lor, românii Basarabiei, necăjiti, debusolati, împinşi în unghere întunecate ale conştiintei noastre. Sunt, în schimb, expresii jignitoare la adresa lor, controale tot mai severe la frontieră, nepăsare, ignorantă, indolentă'atitudini care lovesc sufleteşte şi cicatricile rămân ca dureroase aduceri aminte' Să-mi doresc, privind din punctul de vedere al unui basarabean, unirea cu România? Să-mi doresc să trăiesc alături de cei care afişează vădit aere de superioritate numai pentru că vorbesc fără accent? Nu ştiu dacă mi-ar fi uşor să iau o asemenea hotărâre.
Ce aş avea de reproşat celor din România, dacă aş fi basarabean? Care ar fi motivele pentru care, pus eventual în fata unui referendum în legătură cu unirea cu România, m-ar face să meditez cu multă atentie înainte de a pune ştampila pe DA sau NU? Las deoparte evenimentele din trecut, deşi acestea, poate iertate dar niciodată uitate, se pot constitui în reproşuri la adresa tării Mame: sacrificarea Basarabiei în 1916, reprimarea stiliştilor, desfiintarea multor şcoli apartinând minoritarilor, politica economică defectuoasă, care a făcut ca Basarabia să rămânăcea mai înapoiată provincie românească, atitudinea jignitoare la adresa unor locuitori basarabeni (şi nu este vorba doar de sensul urât al numelui găgăuzilor),predarea provinciei fără nici o încercare de rezistentă în 1940, predarea către URSS a celor care au luptat contra ruşilor, arestarea şi, practic, uciderea celor care au fost sufletul Unirii-Pan Halipa, Daniel Ciugureanu'etc Mentionez doar câteva aspecte actuale, extrem de dureroase, aspecte pe care România a dovedit că nu le poate gestiona, că nu poate găsi o solutie viabilă în relatiile bilaterale.
1.Doare enorm faptul că s-a uitat că, în 27 august 1991, în documentul trimis la Chişinău imediat după proclamarea independentei noului stat dintre Prut şi Nistru se vorbea despre faptul că crearea unui al doilea stat românesc este ,,un pas decisiv spre înlăturarea pe cale paşnică a consecintelor nefaste ale Pactului Ribbentrop-Molotov îndreptate împotriva drepturilor şi intereselor poporului român, unic şi indivizibil."
S-a uitat acest lucru foarte curând; s-au semnat tratate dezonorante pentru România, atât cele cu Rusia(1991,2003) cât-mai ales -cel cu Ucraina (1997) şi cu Moldova(1999).Tratatul cu Ucraina, initiat în 1993 şi încheiat definitiv, în mare grabă, în 1997, nu a fost decât o actiune concertată pentru destrămarea unui deziderat la care îndrăzniseră să spere milioane de români din nefericitele străvechi teritorii româneşti furate în 1940. Altfel nu poate fi interpretată păguboasa întreprindere făcută în numele interesului de stat. Că doar numai pentru România mai functionează consecintele pactului germano-sovietic. Şi cum să nu functioneze dacă tocmai cei care aveau datoria să apere interesele româneşti au trădat, recunoscând de jure furtul şi acoperind viciul de consimtământ din 1940?
Tratatul cu Moldova vorbeşte de relatii privilegiate între cele două părti semnatare. Dacă s-ar putea acoperi numele semnatarilor pe întregul text, cititorul ar putea fi convins că citeşte un tratat cu Republica Malgaşă ori cu Sao Tome şi Principe ori cu orice stat aflat la mii de km distantă şi cu care România nu are absolut nimic în comun şi nimic special. Unde-s privilegiile? Tratatul n-a făcut decât să legifereze cel putin două frontiere ale incapacitătii, ale inconştientei ori ale laşitătii: cea politică, reprezentată de bietul Prut, şi cea lingvistică, între limba română şi cea moldovenească.
2. Nici diplomatii români trimişi la Chişinău nu se implică în actiuni importante, care să convingă populatia de bunele intentii ale României; şi cum ar putea s-o facă dacă sunt trimişi de cei care-au uitat de unitatea etnico-ligvistică ce ne leagă şi care, în ciuda atitudinii de conjunctură, ne va lega întotdeauna? Ba uneori se fac o serie de gafe care lezează sensibilităti de la Chişinău, dând apă la moara celor ce privesc urât spre apus.
3. Autoritătile româneşti iau măsuri economice sporadice, ineficiente, incapabile să facă fată şantajului rusesc. Nu cred că, la ora actuală, există vreun plan de perspectivă îndelungată în ceea ce priveşte politica economică românească în Basarabia ori proiecte economice comune, viabile, care să scoată tara dintre Prut şi Nistru din starea de subdezvoltare şi să genereze încredere. Se ia atitudine împotriva celor care fac mic trafic de frontieră, se confiscă benzina adusă în sticle de plastic, se taxează borcanele de bulion ori papucii de pâslă, sunt perchezitionate sever basarabencele ce vor să câştige un leu în plus înghetând de frig prin piete şi bazaruri vânzând te miri ce. Ce fac autoritătile româneşti pentru a-i ajuta pe aceşti amărâti ai soartei care nu vor decât să trăiască?
4.În ultima vreme România pare preocupată doar de relatiile ei cu vestul; şcolile participă la tot soiul de proiecte de parteneriat cu şcoli din statele Uniunii Europene, dezvoltă actiuni comune în domeniul cultural, educational, al prezervării moştenirii culturale şi naturale, al educatiei pentru o cetătenie democratică, etc.Sunt importante aceste actiuni în perspectiva integrării europene a României. Dar nu s-ar putea realiza asemenea proiecte comune şi cu şcoli din Basarabia? Patrimoniul nostru comun nu mai contează? Nu mai au importantă valorile vechi, materiale şi morale, ale societătii româneşti traditionale pe care o reprezentăm împreună? Nu s-ar reuşi, în felul acesta, să se realizeze o mai bună cunoaştere reciprocă şi o educare a tuturor partenerilor în spiritul tolerantei şi colaborării, educatie din care cu totii am avea de câştigat?
5.Nici în ceea ce priveşte sistemul informational situatia nu este mai bună; România nu găseşte fonduri pentru a contracara presingul rus, uitându-se că cine stăpâneşte informatia stăpâneşte lumea. Basarabenii ştiu ceea ce li se comunică; ori dacă informatia vine majoritar de la răsărit'
6. Doare şi desconsiderarea, devenită cotidiană, a basarabenilor considerati ,,ruşi"; obsesia asta a identitătii îi aruncă pe bietii oameni tntre Scylla şi Carybda: românii îi consideră români dar îi umilesc cu dispretuitorul ,,ruşi", ruşii îi consideră moldoveni, adică altceva decât români ori ruşi, iar ei înşişi, îndoctrinati de sovietici, învătând istorie după cărtile lui Vasile Stati şi folosind dictionarul român-moldovean produs de întelepciunea aceluiaşi personaj, nu ştiu ce să mai creadă că sunt. Basarabenii trăiesc o adevărată dramă.
Săracii Europei, chinuti de nesiguranta zilei de mâine, umiliti în propria lor tară de venetici de toate originile şi religiile şi culorile politice, înfricoşati de prezenta katiuşelor de dincolo de Nistru, robi ai unui regim politic ce nu şi-a tăiat cordonul ombilical ce-l leagă de vechi obiceiuri ,,pravoslavnice", şantajati cu tăiatul gazelor sau curentului dacă nu fac frumos spre răsărit, abandonati de fratii de sânge de la apus, românilor basarabeni nu le mai rămâne decât nădejdea că Dumnezeu, în milostivirea sa, le va lumina mintea şi-i va îndrepta pe calea cea bună.
Să îndrăznim să sperăm? Merităm un asemenea vis? Şi, mai ales, am fi capabili să gestionăm eventuala lui transformare în realitate?Suntem pregătiti pentru un asemenea eveniment?Am fi în stare să ne sacrificăm pentru cine ştie câti ani ca să-i aducem alături de noi, să-i convingem că merită să ne stea alături? Greu de spus.
Oricum, se cuvine ca, în aceste zile de primăvară să ne plecăm cu veneratie privirea către pământul românesc de dincolo de Prut şi să spunem o rugăciune pentru cei care, acum 87 de ani au hotărât unirea sa cu tara.
Ar fi bine ca perioada dintre 27 martie şi 9 aprilie (datele din calendarele diferite după care ne măsurăm noi, românii celor două tări, trecerea prin lume) să devină ,,Zilele Basarabiei"; ar fi ceva mai mult decât simpla mentionare, eventual la coada ordinii de zi a şedinţelor oficiale, a ceea ce s-a întâmplat acum 87 de ani. Oare nu s-or mai găsi flori pe malurile Prutului pentru alte poduri? Oare chiar nu ne mai este dor de mâinile bătătorite de muncă ale românilor de dincolo? Oare chiar nu ne mai pasă? Să nu ne fie frică să afirmăm că Basarabia este pământ românesc; acesta este un adevăr şi adevărul ne va face liberi!
Oltea Prelucă
Profesor
|
