лл inapoi | Artă şi cultură românească în Basarabia ocupată de comuniştii sovietici Andrei Vartic, Chişinău 90 de ani în urmă, la 27 martie 1918, prin votarea Actului Unirii de către Sfatul Ţării Basarabia s-a declanşat fenomenul Marii Uniri a neamului românesc. Deşi a fost cercetat în profunzime în perioada interbelică a secolului XX, uneori ori cu destule accente mesianice, Actul Unirii Basarabiei cu România a fost apreciat în toată plenitudinea sa abia la marile manifestări, anticomuniste şi de renaştere naţională, care s-au declanşat spontan în Basarabia la începutul anului 1988.Centrul spiritual al acestor adunări ad-hoc s-a organizat într-o veritabilă guvernare din umbră a fostei RSSM în timpul vestitelor adunări de la Uniunea Scriitorilor. La acele adunări, alături de scriitori, s-a manifestat impunător toată pătura cultural-ştiinţifică românească a Basarabiei apărută ca din senin din ceţurile regimului comunist. Formată din eminenţi pictori şi actori, muzicieni şi medici, fizicieni şi lingvişti, ingineri şi agronomi, profesori universitari şi simpli învăţători din şcolile săteşti, această pătură a coalizat întreaga societate basarabeană şi a ridicat-o la o luptă de tip democratic împotriva regimului comunist. Cum şi în ce condiţii s-a format această elită culturală după tragedia începută la 28 iunie 1940, când formidabila generaţie de intelectuali, ţărani şi meşteşugari creată de Actul Unirii a fost nimicită de comunişti? A lucrat, măcar în subteran, Actul Unirii de la 27 martie 1918 pentru apariţia acestei generaţii magnifice de oameni de cultură de la începutul anului1988 care a şi dat un nou destin poporului român din Basarabia? Cercetarea atentă a fenomenului demonstrează că anume aşa a fost. Deşi denigrat de ideologii şi politrucii fostului regim comunist Actul Unirii de la 1918 a lucrat necontenit, de multe ori mistic, pentru formarea noilor elite româneşti în Basarabia în condiţiile dramatice ale genocidului spiritual şi fizic, totalmente antiromânesc, instaurat de regimul comunist. La 27 august 1989, prin actele Marii Adunări Naţionale de la Chişinău, la care a participat aproape un milion de oameni, românii din Basarabia au declanşat alt fenomen măreţ al istoriei recente a poporului român - anihilarea comunismului militant, bolşevic în ţinuturile locuite de români. Deşi a fost impus de pactul dintre Hitler şi Stalin din 23 august 1939 - reactivat subtil de URSS la 10 februarie 1947 - să trăiască în spaţii statale diferite, deşi a fost lipsit în primii ani de teroare comunistă de întreagă bogăţie spirituală creată de generaţiile trecute, poporul român, anume în Basarabia, mai ales prin intelectualii de aici, a declanşat războiul democratic, de sorginte culturală, împotriva comunismului. În ce măsură aceste două evenimente - cel de la 27 martie 1918 şi cel de la 27 august 1991 - au ajutat poporului român să reziste la teroarea istoriei sale recente? De ce în 1990 nu s-a permis şi românilor să se reunească firesc, aşa cum s-a reunificat Germania? Sau, poate, Basarabia nu se află încă din preistorie la cel mai instabil hotar al Europei? Cine a impus în Europa contemporană două state româneşti? Interesul geopolitic? Teoriticenii "războiului permanent", dus necontenit pentru a se instaura imperiul comunist universal? Ce lecţii au tras oamenii politici, intelectualii, oamenii de afaceri şi întregul popor român de peste 30 de milioane, din trecutele învăţăminte ale istoriei sale recente? Mai are importanţă pentru destinul de mâine al românilor că la manifestarea din 3 iunie 1988 - unde a fost creat de facto Frontul Popular din Basarabia - a pledat magistral pentru democraţie şi românism marele pictor basarabean Mihai Grecu, una din fortăreţele rezistenţei noastre spirituale? Nu cumva, încurcaţi în paianjenişului orgoliilor, uităm, mai ales la Bucureşti, că anume vocea magnifică a actorului şi regizorului Ion Ungureanu a mobilzat Marea Adunare Naţională din 27 august 1989 să-şi ţină şedinţele timp de doi ani, practic până la declararea Independenţei republicii Moldova pe 27 augist 1991? Poate rezista România fără Basarabia la asaltul noilor "politici de forţă", care se aplică chiar azi în dependenţă de "slăbiciunea militară", economică şi culturală, dar şi "asimilarea internă…din punct de vedere etnic şi politic" a teritoriilor locuite sedentar din vechimea vechimii de poporul român? Vom mai putea să ni-i onorăm şi peste 100 de ani pe Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul, Mihai Eminescu, Brâncuşi şi George Enescu aşa cum americanii şi-i onorează pe George Washington şi Benjamin Franklin? Experienţa regenerării culturale şi artistice a neamului românesc din Basarabia după genocidul aplicat de comuniştii sovietici între anii 1940-1952 ne dă numai răspunsuri pozitive la aceste întrebări. Actul Unirii de la 1918 a avut un rol de-a dreptul mistic în acest nelămurit încă fenomen, anme fiindcă arta şi cultura Basarabiei nu s-a sovietizat în acele timpuri, ci s-a românizat şi europenizat din interior în pofida tuturor intemperiilor ideologice care au venit peste ea. Politicienii români de astăzi (de pe ambele maluri ale Prutului) arareori fac trimitere la lecţiile istoriei recente, mai ales la cele întâmplate în perioada dictaturii comuniste. Dar fără lecţiile mobilizatoare ale trecutului, aşa cum ne învăţa Alexandru Hâjdău încă în anul 1839, este greu să construieşti în globalizare o naţiune modernă puternică. Probabil de aceea în SUA este pedepsit prin lege oricine îndrăzneşte să pună sub semnul întrebării meritele celor care au fondat acest stat. În Basarabia toate guvernările de după 1994 încalcă grav Declaraţia de independenţă, atât în problema condamnării cinstite a consecinţelor nedreptăţilor istorice şi politice, cât şi în cea a denumirii corecte a limbii pe care o vorbesc basarabenii. De ce atunci, chiar şi partidele politice care s-au cocoţat în vârful piramidei politice dinspre opoziţie, tac mâlc atunci când este vorba de această gravă încălcare? În aceste condiţii doar societate civilă şi mediile artistice şi culturale ale Basarabiei discută această problemă şi tocmai acest fenomen arată că rezidurile fostului imperiu comunist vor fi anihilate şi în republica Moldova şi politic, nu doar civic, ca în anii 1989-1991. Faptele artistice şi ştiinţifice, care s-au întâmplat în Basarabia şi înainte, şi după 27 august 1991, ne dau mare nădejde că lucrul acesta se va întâmpla în curând anume într-o Românie unificată de acţiunea de unificatoare a întregii Europe. Tânărul cercetător al istoriei descoperă la anul 2008 alt popor român în scrisul predecesorilor decât cel pe care îl cunoaşte din viaţa de azi a poporului român despărţit încă în două state de instabilitatea geopolitică de la gurile Dunării. Or, întrebarea dacă înaintaşii de la 27 martie 1918, care au realizat Marea Unire a poporului român, ne mai reprezintă la 27 martie 2008 este actualizată în forţă de evenimentele politico-militare, culturale şi economice care schimbă acum, radical, harta Europei. Din altă perspectivă, dar tot a "politicilor de forţă", mai suntem noi reprezentaţi de scrisul şi faptele generaţiei paşoptiste - din care basarabenii au făcut parte la cel mai înalt nivel prin Mihail Kogălniceanu şi Alecu Russo -, care a realizat şi Unirea Principatelor la 1859, şi intrarea poporului român în istoria noua a lumii? Mai este relevantă pentru devenirea noastră în Globalizare istoria şi protoistoria poporului român? Mai are importanţă faptul că românii, prin strămoşii daco-valahi şi valahi, sunt creştini nativi din timpul apostolilor, iar ocupanţii ruşi, de pildă, au fost creştinaţi politic abia în anul 988? La multe din aceste întrebări răspunde experienţa culturală a românilor din Basarabia şi sub ruşi, şi sub comunişti, şi sub neocomunişti. Prima concluzie a acestei experienţe este că nici sub ruşi, nici sub comuniştii, nici sub guvernările neocomuniste ale nerealizatului stat republica Moldova nu s-a reuşit ruperea dramatică în două a neamului românesc. La 27 martie 2008 - ca să dăm un reper cu semnificaţie comemorativă - limba, arta şi cultura este la fel de românească în Basarabia cum este şi în celelalte ţinuturi româneşti. Limbajul ştiinţific şi cel folosit în educaţie, cel politic şi cel al manifestărilor sociale, inclusiv cel de la mitingurile cu substrat curat economic, este imposibil să-l diferenţiezi după criterii lingvistice sau culturale şi la Chişinău, şi la Bucureşti, şi la Bruxelles. Mai mult, până şi impunătoarele "trădări", de care a râs cu geniu I. L. Caragiale în vestita lui scrisoare pierdută, se manifestă azi la Chişinău aşa cum se manifestă şi la Bucureşti. Caţavencuiala votului de la 4 aprilie 2005 îi arată chiar şi pe cei mai aprigi moldovenişti doar ca replici jalnice ale unor metehne politice curat româneşti. Urmare anume a acestor calităţi - descrisă şi de Mihai Eminescu, dar şi de basarabenii Constantin Stere sau Paul Goma, sau, în zilele scrierii acestui articol, de ilustrul actor şi regizor Ion Ungureanu, politicienii de la Chişinău şi Bucureşti uită să amintească naţiunii române de pe ambele maluri ale Prutului, dar mai ales copiilor, elevilor sau studenţilor născuţi după 27 august 1989 - că, de pildă, tratatul de la Bucureşti din 28 mai 1812, care a "cedat" ruşilor Basarabia, este nul şi ilegal fiindcă principatele nu sunt parte din acel tratat, dar şi fiindcă principatul Moldovei nu făcea parte din teritoriul Imperiului turc. Tăcerea lor este, însă, suplinită de acţiunile cultural-artistice ale intelectualilor basarabeni, care se manifestă din plin în acest sens atât prin discursuri publice, cât şi prin scris literar şi opere dramatice, recitaluri de poezie patriotică şi expoziţii de artă plastică, concerte de muzică populară şi uşoară. Politicienii se fac a nu vedea reecitalurile excepţionale ale actriţei Ninela Caranfil şi concertele magnifice ale orchestrei de muzică populară condusă de Nicolae Botgros, dar ele există realmente şi lucrează efectiv la consolidarea fundamentelor spirituale ale întregului neam românesc. Tot aşa cum ele au fost şi mai sunt consolidate la Bucureşti, ca să dăm numai câteva pilde, de mari artişti originari din Basarabia, cum ar fi Stela Popescu, Iurie Darie, Mariana Mihuţ sau Mihaela Mihai. Politicienii români din ambele Parlamente, şi din cel de la Chişinău, şi din cel de la Bucureşti, tac şi despre consecinţele tragice ale tratatului de la 23 august 1939 prin care s-a comis o ilegalitatea ticăloasă împotriva Regatului românesc şi a poporului român. Iată că artiştii, scriitori şi publiciştii de la Chişinău pun acum, la începutul anului 2008, întrebarea cu privirea la vina juridico-politică a poporului român anume la 23 august 1939. Poate cineva să demonstreze acea vină, întreabă elitele culturale ale Basarabiei? Şi dacă ea nu există - fiindcă nu există nici un document care ar putea să o confirme în vreo instanţă - de ce să nu se restabilească hotarele fireşti ale naţiunii române de la 23 august 1939 spre binele întregii Europe? Este meritul scriitorilor, actorilor, artiştilor plastici, muzicienilor, oamenilor de ştiinţă, a profesorilor şi învăţătorilor că pun mereu această întrebare. Fie că ea se enunţă în discursuri publice sau la expoziţii ale artiştilor plastici, la simpozioane ştiinţifice sau concerte de muzică uşoară şi populară, în pieţe sau în biblioteci, întrebarea cu privire la tăcerea politicienilor despre ilegalitatea consecinţelor pactului dintre nazişti şi comunişti este mereu la ordinea zilei prin efortul oamenilor de ştiinţă şi cultură şi dacă efortul lor nu a devenit între timp şi masă critică electorală de vină sunt tot politicienii, caţavencii şi dandanachii de care este atât de greu să-i scoatem de pe lotusul fiinţei noastre naţionale. Dacă astăzi întreg Chişinăul este împânzit cu inscripţii "Basarabia este pământ românesc!", realizate de tinerii care s-au născut după 27 august 1989, dacă discursul ştiinţific despre teroarea nazisto-comunistă asupra istoriei noastre se transformă în veritabile acţiuni politice, dacă sute de mii de basarabeni asaltează Consulatul României din Chişinău pentru a redobândi cetăţenia românească, dacă peste 250.000 de oameni s-au înscris "la români" pe listele Forului Democrat al Românilor din republica Moldova, este mai ales meritul oamenilor de cultură din Basarabia că fenomenul unităţii poporului român în contextul integrării sale europene a ieşit din biblioteci, teatre şi săli de conferinţe şi a devenit masă critică de acţiune. Concertele magnificilor Ion şi Doina Aldea Teodorovici, doinele lui Nicolae Sulac, jocurile populare ale "Jocului", "Ciocârlia" lui Nicolae Botgros, "Lumina neagră pe pajişte verde" sau "Galbena gutuie" ale lui Andrei Sârbu, dramele lui Dumitru Matcovschi montate de Veniamin Apostol, spectacolele "Lupii", "Vânturile, valurile", "Scene din viaţa trandafirului", "Halta viscolelor" sau "Ce vor scritorii" al teatrului poetic, recitalurile Ninelei Caranfil sau, mai încoace, integrala Ion Luca Caragiale a teatrului "Satiricus", saloanele Moldovei organizate de Uniunea Artiştilor plastici, festivalul "Crizantema de argint", "cucerirea României" de către orchestrele şi artiştii de muzică uşoară şi populară din Basarabia, cum ar fi "Lăutarii", "Milenium", "O-zone", Pavel şi Cleopatara Stratan, "Planeta Moldova", "Zdop şi Zdup" etc, nenumăratele concerte realizate împreună după 1990 de artiştii populari din România şi Basarabia - toate aste, repetăm, întâmplate doar în ultimii vreo 20 de ani - demonstrează cât de viguros reprezintă oamenii de cultură şi artă din Basarabia dorinţa poporului român din Basarabia de a se repara democratic, fără violenţa, ilegalitatea de la 23 august 1939. Faptul că manifestările cultural-artistice ale românilor din Basarabia, la nivel popular dar şi profesional, devin în ultimii ani veritabil manifest politic al basarabenilor nu mai miră acum pe nimeni. Vectorul cultural al Basarabiei, orientat totalmente spre România, dar şi spre Uniunea Europeană - vezi succesul formidabil al formaţiei "O-zone" sau a operei fundamentale a criticului literar Mihai Cimpoi - nu mai poate fi contestat acum de nimeni. Fiind românească prin cultură, Basarabia este europeană prin destin şi dacă oamenii politici de la Chişinău, Bucureşti, acum şi Bruxelles, vor amâna legiferarea acestui desiderat arta românească a Basarabiei va deveni cu certitudine revoluţie politică, aşa cum s-a mai întâmplat în anii 1988-1989. A doua concluzie este că prin tot ce a realizat după 28 iunie 1940 în plan cultural, ştiinţific şi social, prin economia şi infrastructurile sale educaţionale şi medico-sanitare, Basarabia nu şi-a pierdut rădăcinile româneşti, s-a modernizat anume ca un ţinut locuit de români, rămânând în continuare scut al întregii românităţi şi europenităţi la hotarul nostru de est. Şi după 1940 Basarabia a demonstrat că vorba lui Eminescu de la 24 ianuarie 1883 - "Chestiunea retrocedării Basarabiei cu încetul ajunge a fi o chestiune de existenţă pentru poporul român" - este în prim-planul devenirii noastre ca naţiune europeană. Fără vreun ajutor din exterior, inclusiv din România, în condiţiile unui genocid spiritual şi etnic de proporţii prin care a fost anihilată practic toată intelectualitatea de etnie română, poporul român din Basarabia şi-a născut şi educat după moartea dictatorului Iosif Stalin o generaţie impunătoare de intelectuali în toate domeniile de manifestare intelectuală, în literatură şi arte, ştiinţe umanitare şi construcţii inginereşti, medicină şi agronomie, educaţie şi servicii juridice poliţieneşti naţionale. Fără ultimele, adică fără o justiţie, procuratură şi poliţie naţională din care au făcut parte pe atunci şi viitorii oameni politici Victor Puşcaş, Tudor Panţâru, Anatol Plugaru, Victor Berlinschi, Mihai Cotorobai, Gheorghe Hioară, Mihai Ghimpu, Dumitru Postovan, Gheorghe Cârlan, Gheorghe Amihalăchioae, Nicolae Andronic, Alexei Barbăneagră, Pavel Barbălat, Petru Munteanu, Alexandru Arseni, Ion Costaş, Veaceslav Untilă etc fenomenul Marii Adunări Naţionale din 27 august 1989, la care au participat aproximativ un milion de oameni, o treime din toată populaţia RSSM, nu se manifesta în toată amploare sa. Dintre marii artişti români ai Basarabiei de după 1940 pe primul lor stă fără îndoială marele actor Eugeniu Ureche. Rolul lui în păstrarea şi modernizarea limbii române în perioada când era interzis să pomeneşti existenţa limbii române - cine se declara român era împuşcat sau, în cel mai bun caz, trimis în GULAG - a fost unul decisiv. Mai întâi pentru faptul că imediat după războiul al doilea mondial el a interpretat la radio şi televiziune, apoi şi pe disc, mai multe cântece populare. Limba română perfectă , inclusiv în topică şi melodicitate, pe care o vorbea şi o cânta Eugeniu Ureche, a mobilizat, în timpul când radioul, televiziunea şi discul cu muzică au cucerit masele, întreaga fiinţă românească a Basarabiei. Exemplul lui Eugeniu Ureche a demonstrat tuturor românilor din Basarabia, dar mai ales simplilor învăţători de la ţară, mulţi pe atunci doar cu 7-8 clase făcute "la români", că limba "şantistă" adusă cu tancurile de peste Nistru nu are nici o şansă de izbândă. Un simplu cântec popular, devenit hit naţional încă în anii când domnea Stalin, Beria, dar şi I. D. Ceban, au redat românilor din RSSM şi limba, şi firea lor românească, dar şi mecanismul prin care ea putea fi păstrată - vorbirea corectă a limbii, nestâlcirea ei după tiparele staliniste create la Tiraspol, păstrarea tradiţiilor româneşti în obiceiurile calendaristice şi cele legate de naştere, maturizare şi moarte, cum ar fi botezul, nunta, înmormântarea. A urmat montarea în anul 1952 a "Scrisorii pierdute" de Ion Luca Caragiale la teatrul dramatic "A. S. Puşchin", actualul Teatru Naţional "Mihai Eminescu". În acel spectacol, regizat de Eugeniu Ureche în condiţiile unei adevărate terori din partea Ministerului Culturii, dar şi a proletcultiştilor trasnisterni din teatru, marele actor a realizat şi decorurile, şi costumele şi a jucat - magistral după opinia martorilor - rolul Cetăţeanului turmentat. Prin acel spectacol, care a avut un succes extraordinar şi s-a jucat mulţi ani cu casa închisă, limba şi cultura română revenea în forţă la Chişinău. Eugeniu Ureche a demonstrat atunci, mai ales actorilor amatori aduşi de la Tiraspol, cât de profesionistă este arta teatrală românească, cât de modernă este arta decorurilor şi cât de europeană este cea a costumelor. Jucând în acele decoruri româneşti, purtând acele costume româneşti, actorii de la Tiraspol, dar şi tânăra generaţie de actori educaţi după război la Leningrad, au conştientizat că ei sunt actori români, că joacă teatru românesc şi, foarte important acest amănunt, joacă pentru un public românesc. Marea revelaţie a fost, însă, felul cum juca Eugeniu Ureche rolul Cetăţeanul turmentat. A întreba de pe prima scenă profesionistă din RSSM "Eu pentru cine votez?" era nu doar un act de mare curaj. În condiţiile terorii staliniste fapta artistică a lui Eugeniu Ureche, susţinută desigur din umbră şi de unii literaţi sau oameni politici, a fost un semnal indirect pentru tânăra generaţie de intelectuali ai Basarabiei, majoritatea pe atunci studenţi la Chişinău, că se poate să ne manifestăm aici şi ca români, şi ca europeni, chiar dacă domeniul acestui tip de manifestare era unul abstract sau subteran. Din tăcerile sugestive, bolboroseala, sughiţurile geniale ale cetăţeanului turmentat interpretat de Eugeniu Ureche în anul 1952 - "cu ocazia împlinirii a 100 de ani de la naşterea celui mai mare critic român al societăţii burgheze" - s-a dezvoltat în anii de după condamnarea cultului personalităţii lui Stalin o veritabilă artă teatrală românească în Basarabia, dar şi o societate civilă românească imposibil de anihilat cu lama buldoserului ideologic bolşevic. Abstractă, ca în spectacolele lui Andrei Băleanu, naţionalistă ca în cele ale lui Valeriu Cupcea, europenizatoare în cele ale lui Ion Ungureanu, dramatică în cele ale lui Veniamin Apostol, boemă în cele ale mai tânărului Ion Puiu, baladească în spectacolele cântate ale lui Anatol Răzmeriţă, arta teatrală a Basarabiei a răsărit din propria cenuşă anume cu meritele de necontestat ale lui Eugeniu Ureche. Cântăreţ de operă şi artist dramatic, regizor şi scenograf, dar şi un mare artist plastic - vezi mai ales peisajele lui cu bisercii basarabene, pictate atunci fără nicio şansă de a fi expuse undeva, - fotograf şi cioplitor în lemn şi metal, Eugeniu Ureche a păstrat şi dezvoltat în Basarabia adevărata cultură românească în timpuri când a numi acest fenomen cu propriul lui nume era un pericol de moarte. Lecturile în latină din marii poeţi latini, lecturile din Eminescu, jocul strălucit în dramele lui Vasile Alecsandri sau în "Revizorul" lui Gogol (Primarul) au desăvârşit opera de renaştere naţională începută clandestin - şi mai mult de unul singur - de Eugeniu Ureche imediat după ocuparea Basarabiei de comuniştii sovietici. Este tragic, dar trebuie să fim drepţi cu destinul de sacrificiu al Basarabiei, că acest artist genial a murit în sărăcie, cu o pensie de vreo 20 de dolari americani pe lună, părăsit de invidioşii de la Chişinău, necunoscut de ignoranţii de la Bucureşti. Cu părere de rău toată generaţia de aur a Basarabiei postbelice a avut şi mai are acest destin. Fiindcă destinul sacrificial al lui Eugeniu Ureche se vede şi în arta şi viaţa altui mare artist român din Basarabia, care a fost genialul cântăreţ de muzică populară, dar şi scriitorul, şi artistul comic Nicolae Sulac. Doinele şi horele lui, dar şi satirele lui, au adunat la un loc, dar şi cutremurat, cele 3 milioane de români ai Basarabiei, au armonizat cântecul românesc pe care basarabenii îl ascultau la radio Bucureşti sau Iaşi cu realitatea vieţii lor care se întâmplă în altă ţară decât ţara lor. Dacă după 1990 românii din România, inclusiv intelectualii de acolo, au descoperit în Basarabia o cultură românească înfloritoare, este şi marele merit al lui Nicolae Sulac, dar şi a altor mari artişti basarabeni, cum ar fi Mihai Dolgan, Zinaida Julea, Ştefan Petrache, Sofia Rotaru, Mihai Ciobanu, Ion Suruceanu, Petre Teodorovici şi mulţi alţii care au cântat din scenă cântece româneşti în adevărata limbă română. Şi alt patriarh al artelor româneşti din Basarabia ocupată de comuniştii sovietici merită să fie nominalizat şi cercetat aici. Este vorba de pictorul Mihai Grecu. Dacă ar fi ca printr-o nelegiuire a destinului - şi dintre acestea Basarabiei i s-au întâmplat cu duiumul - din toată uriaşă operă a acestui mare pictor român din secolul XX să rămână doar tripicul băiatului cu boii, artele plastice româneşti din Basarabia, ar fi reprezentate cu cinste în galeria de artă a lumii contemporane. Urmaş direct al marilor pictori români din perioada interbelică, la care a învăţat, Mihai Grecu a realizat în Basarabia o sinteză plastică excepţională la fel de importantă ca şi cea pe care au desăvârşit-o în acelaşi timp, dar în România, Corneliu Baba sau Ion Irimescu. Este de ajuns să compari "Odihnă pe câmp" de Corneliu Baba cu portretele realizate de Mihai Grecu în aceiaşi perioadă ca să vezi cât de original în plan european, dar şi tradiţional, în plan coloristic românesc, s-au dezvoltat artele plastice în Basarabia, rupte, de altfel, totalmente de contextul lor românesc. Paralela dintre pictorul Mihai Grecu şi sculptorul Ion Irimescu, anunţată mai sus, după opinia noastră, trebuie cercetată mai ales sub aspectul abstractizării reprezentării figurii umane în artele plastice româneşti. La Mihail Grecu, ca şi la marii lui înaintaşi Brâncuşi şi Irimescu, fenomenul plastic nu este un exerciţiu de manifestare artistică, plastică a omului aflat în război şi cu sine, şi cu natura şi cu Dumnezeu - ca mai în toată arta plastică europeană din acel timp, profund afectată de ateismul militant comunist şi ştiinţific. Modernitatea lui Mihai Grecu este - în toată complexitatea ei - o recitire profundă a tradiţiei europene şi româneşti, o reprezentare metafizică a relaţiei mistice a omului cu paradoxul universal şi Divinitatea care ni l-a dăruit. Deşi mai ales după 1968 - când a avut loc întâlnirea lui Mihai Grecu şi cu pictura lui Jacjson Pollack şi cu cea a lui Andrei Sârbu - se vorbeşte despre abstracţionismul american al lui Grecu, opera lui rămâne în continuare una de implicare spirituală în destinul fiinţial al omului - şi nu o reprezentare critică, voltairiană, a lumii, aşa cum a fost şi mai este la modă în artele apusene. Încercarea unora de al "postmoderniza" pe Mihai Grecu este, din aceste motive, lipsită de orice temei. Pictura lui Mihai Grecu a fost încă de la începuturi, chiar şi în foarte puţinele picturi de subzistenţă din tinereţe, una românească, deci descendentă din tradiţie, inclusiv din tradiţia spirituală românească, formulată precis şi în tradiţia populară - în Meşterul Manole sau Mioriţa, şi în cea cultă, aşa cum o aflăm în opera lui Mihai Eminescu sau Constantin Noica. Dăm aici această legătură cu ilustrul metafizician de la Păltiniş fiindcă Mihai Grecu ia fost şi prieten, şi, într-un fel, ucenic în ale metafizicii româneşti. Nimeni altul nu a mai pus pictura lui "întru ceva"-ul lui Noica aşa cum a făcut în Basarabia ocupată de comuniştii sovietici marele pictor român Mihai Grecu. Acest "întru ceva" militant era şi românesc, dar şi european şi chiar american - vezi aducerea în Basarabia a şcolii lui Jackson Pollack - şi urmărea, fapt aproape imposibil în artele europene şi americane din secolul XX, implicarea directă a omului în dialogul spiritual şi mistic cu Divinitatea care păstrează anume acum umanitatea în echilibrul fiinţial. Aşa ajungem la alt rol decisiv pe care Mihai Grecu l-a avut nu doar în formarea unei generaţii viguroase, foarte talentate, de pictori români în Basarabia, ci şi asupra gândirii filosofice din acest străvechi ţinut românesc, dezvoltată, cum se arată în studiul dlui Mihai Cimpoi din această carte, mai ales în poezia şi proza românească apărută şi ea, ca din senin, din întunericul genocidului comunist şi cenuşa rugurilor de carte românească prin care ocupanţii sovietici şi-au făcut prezenţa în spaţiul pruto-nistren la 28 iunie 1940. Metafizica lui Mihai Grecu, devenită în Basarabia manual oral de rostire şi fiinţare românească, dar şi de modernitate aşezată pe marile tradiţii europene, inclusiv pe cele antice greceşti - purtând numele de familie Grecu, artistului îi plăcea să le amintească tuturor că el e descălecat din artele plastice greceşti - a influenţat radical schimbarea mentalului nostru colectiv de la starea de şurubaş comunist la cea de creator al zilei de azi şi de mâne. Apariţia lui Mihai Grecu la tribuna adunării din 3 iunie 1988, când la Uniunea Scriitorilor de la Chişinău, s-a decis crearea Frontului Popular (transformat pe moment într-o mişcare democratică pentru restructurare), adică implicarea lui politică în orientarea schimbării care venea oricum spre românitate şi europenitate, nu mai pare întâmplătoare. Deşi a trecut la cele veşnice în sărăcie lucie, ignorat de Ministerul Culturii din România, umilit de guvernările, inclusiv "patriotice", de la Chişinău, pictorul Mihai Grecu rămâne unul din cele mai importante repere ale sufletului românesc din Basarabia. Faptul că s-a manifestat european şi româneşte într-un spaţiu ocupat de o forţă politică ilegală şi criminală, întăreşte încă şi mai mult meritele acestui om care, alături de Eugeniu Ureche şi alţi mari basarabeni de după 1940, merită să stea la locul cel mai de onoare în Pantheonul neamului românesc. Aşa cum stau Alexandru Hâjdău şi Constantin Stamati printre fondatorii Academiei române. Pe cine ar mai trebuie să nu uităm atunci când vorbim despre arta şi cultura românească din fosta RSSM şi actuala republică Moldova. Vom da aici mai multe nume şi unele din operele lor. Pictorul Igor Vieru, unul din cei mai mari mistici români, deşi a trebuit să ascundă taina apropierii omului de Dumnezeu în peisaje cu fântâni şi cai. Actorul şi regizorul Valeriu Cupcea şi rolul lui Eminescu în spectacolul regizat tot de el la fostul teatru "A. S. Puşkin". Actorul şi regizorul Ion Ungureanu, cel care a transformat în anii 1964-1970 un modest teatru - drept că se numea "Luceafărul" - din provincia RSSM în unul din cele mai cunoscute teatre de fosta URSS. Pictoriţa Eleonora Romanescu şi preafrumoasele ei metamorfoze arhitectonice, geometrizate, urme ale vechilor zidiri medievale româneşti chiar şi în peisajele ei. Pictorul Mihai Petric şi uluitoarele, foarte curajoasele lui "promoroace" şi cărări spre codru pictate prin anii 1948-1952, adevărate piese de rezistenţă împotriva frigului bolşevic. Actorul şi regizorul Ion Ungureanu, care a montat şi la Chişinău, şi la Moscova, unde s-a exilat pentru a scăpa de comisarii de la Ministerul Culturii şi de la Comitetul Central al PCM, extraordinare spectacole în baza tradiţiei spirituale şi teatrale româneşti. Pictoriţa Valentina Rusu-Ciobanu care a scos arta din limitele ramei realismului socialist şi a educat o întreagă generaţie de pictori "modernişti" în Basarabia. Pictorul Glebus Sainciuc, autorul unor portrete de oameni simpli mult mai adânci şi mai curaţi decât toată elita politică a vremii, dar şi a unei galerii de măşti a personalităţilor Basarabiei, poate cea mai cinstită arhivă a epocii întunecate prin care am trecut. Academicianul Sergiu Rădăuţan, fizician cu renume mondial, cel care, devenit rector fondator al Politehnicii din Chişinău, a împlut Basarabia cu ingineri români în numai 10 ani. Pentru această lucrare el a fost mazilit de fostul regim, fiind acuzat de "naţionalism şi sionism" (este interesant că actualii comunişti din Basarabia îi denumesc pe intelectualii români din Basarabia "naţionalişti şi antisemiţi"). Profesorul Nicolae Testimiţanu, ilustru medic şi organizator al învăţământului medical în fost RSSM. Acestui om excepţional îi datorăm şi faptul că actualmente în Basarabia şi Bucovina activează o adevărată pleiadă de iluştri medici, dar şi crearea în spaţiul pruto-nistrean a unui complex medical de tip european, desfigurat cu bună ştiinţă în ultimii ani de comunişti şi aliaţii lor de la guvernare. Pictorul şi filosoful Andrei Sârbu, ucenic şi maestru (sic) al maestrului Mihai Grecu, cel care a redat decorului şi culorii metafizica primordială a construitului sacru. Poetul Grigore Vieru, cel care a dus în fiece grădiniţă, şcoală, universitate, dar şi teatru, filarmonică, adunare populară şi parlament, instituţie medicală sau ştiinţifică din Basarabia, spaţiul de manifestare universală a limbii române. Criticul şi filosoful Mihai Cimpoi, care a demonstrat tuturor europenilor că spiritualitatea care s-a manifestat în Basarabia după 1940 a fost, este şi va fi una românească şi, tocmai de aceea, are dreptul la destin european. Poetul şi dramaturgul Dumitru Matcovschi care, împreună cu muzicianul Ion Aldea Teodorovici, regizorul Veniamin Apostol şi actorul Victor Ciutac au redat basarabenilor mândria de a trăi moral într-o societate guvernată prin haos şi revoluţie permanentă (iar în ultimii ani şi război permanent, deschis, cu România). Lui Dumitru Matcovschi îi aparţine formidabila definiţie a teatrului românesc, inclusiv a celui din Basarabia, ca "teatru etic, nu estetic". Muzicienii Ion şi Doina Aldea-Teodorovici, apostolii reunificării Basarabiei cu România, cântecul liturgic al cărora lucrează şi va mai lucra pentru identificarea umanismului etic românesc mai ales în tenebrele viitoarelor bifurcări prin care are de trecut tot neamul omenesc. Regizorul Veniamin Apostol, cel care a adus pe scena fostului teatru "A. S. Puşkin" dramele tulburătoare ale Dumitru Matcovski şi cântecul liturgic al lui Ion Aldea Teodorovici şi le-a dat glas prin jocul lui Victor Ciutac, devenit între timp, după ce s-a pensionat la Iaşi - ca să scape de noua foame comunistă - un important scriitor român. Regizorul Andrei Băleanu, cel care montând în chei estetice şi etice noi "O noapte furtunoasă" sau "Revizorul", a creat o adevărată şcoală de teatru românesc la Chişinău, printre cei care au desăvârşit-o mai apoi fiind şi Vitalie Rusu, interpretul lui Hlestakov în "Revizorul" (alături de socrul lui, Eugeniu Ureche, care îl juca pe Primar). Nu putem trece cu vederea nihilismul fantastic şi jucător al regizorului şi actorului Ilie Todorov, care, deşi bulgar, a unificat româneşte pe scândura scenei basarabene pustiul lui Gogol cu masca lui Caragiale. Lista ar putea continua cu regizorul şi actorul I. S. Şcurea, neasemuita actriţă Tanţa Târţău, poate modelul cel mai imitat de vorbire românească în teatrele din RSSM, scriitorul Vasile Vasilache, un Cervantes sau James Joyse al literaturii române, care aşteaptă încă să fie descoperit şi de elitele culturale de la Bucureşti. Istoricul şi omul politic Alexandru Moşanu, care a formulat şi demonstrat ştiinţific "dreptul natural al poporului român de a trăi unit într-o singură entitate politică, România. Firava actriţă Nina Hasnaş, care a fermecat în anii 1975-1980 Basarabia cu "Iordachi al Lupului", "Mioriţa", "Corbea", "Memento Mori", "Luceafărul" "Povestea magului călător prin stele", dar şi Baba din alaiul "Calului", şi Chiriţa din "Comedienii". Prozatorul Vladimir Beşleagă, neamţul trasnitrean al literaturii române din Basarabia, autor al unor superbe "teatre radiofonice", care îşi mai aşteaptă producătorii. Scriitorul, publicistul şi dramaturgul Serafim Saka, care nu s-a sfiit niciodată să spună în faţă adevărul, inclusiv basarabenilor înglodaţi în propriile orgolii. Poetul şi omul politic Ion Hadârcă, versurile căruia au devenit manifeste politice la Marile Adunări Naţionale din anii 1989-1991. Poetul, eseistul, publicistul şi omul politic Nicolae Dabija, devenit şi autor dramatic prin montarea poemelor sale la teatrul poetic, dar şi pe alte scene din Basarabia. Cântăreţul Mihai Muntean, tenorul inconfundabil al Basarabiei, marcă artistică românească a Teatrului de Operă din Chişinău. Lingvistul Anatol Ciobanu, reperul inconfundabil al ştiinţei lingvistice fundamentale europene în spaţiul lingvistic românesc din Basarabia. Poetul Vasile Romanciuc, cântăreţul conştiinţei naţionale, adică al faptului că "doar înmulţind conştiinţa naţională un om devine şi erou al timpului său" (Alexandru Hâjdău). Poetul, dramaturgul şi omul politic Valeriu Matei, care şi-a împletit atât de firesc cununa de artist cu cea de om politic. Soprana Maria Bieşu, ce şi-a confundat viaţa cu rolul care a făcut-o cunoscută în întreaga lume. Poetul Arcadie Suceaveanu, eseistul şi poetul subtil care jertfeşte zi de zi rima "serioasă" pentru a-i învăţa din scenă pe copii ce se nasc astăzi şi minunea limbii române, şi arta de trăi în noile hăţişuri ale lumii. Prozatorul şi dramaturgul Nicolae Rusu, atent şi la parabola care răsare şi din legende, şi la curajul civic care ne înnobilează. Excelenta lui monodrama lui despre ultimele zile ale Elenei Voloşanca rămâne încă nemontată de teatre. Cercetătorul literar Pavel Balmuş, autorul unor excelente ediţii academice din opera lui Alexandru Hâjdău, B. P. Hâjdău, Dimitrie Cantemir, Constatin Stere şi alţi clasici ai literaturii româneşti, dar şi cel care a făcut posibilă apariţia la Chişinău, încă în anul 1979, a spectacolului "Lupii", o adaptare scenică, în material folcloric românesc, a cărţii lui Mircea Eliade "De la Zalmoxis la Genghis Han". Părinţii protoierei Petru Buburuz şi Ioan Ciuntu, dar marea majoritate a celorlalţi preoţi români din Basarabia, care au liturghisit necontenit în limba română, mulţi din ei transformaţi şi în scriitori, şi în luptărori de vremurile tragice în care au păstorit românii ortodocşi din Basarabia. Poetul dar şi folcloristul Iulian Filip, care, alături de Grigore Botezatu, Ion Hâncu şi alţii au redat întregii Românii fondul de bază al tradiţiei şi spiritualităţii româneşti din Basarabia şi Bucovina. Şi, desigur, mulţi alţi pictori, muzicieni, actori, autori dramatici, scriitori, ingineri, agronomi, istorici, medici, profesori care au fost şi sunt vârful de lance al adevărului de netăgăduit că Basarabia a renăscut ca pământ românesc, în metrii limbii române, păstrând tradiţia şi modernizând spiritualitatea aproape fără nici un ajutor logistic sau material din partea României comuniste (este clar de ce acest lucru nu s-a putut întâmpla atunci, dar nu este clar de loc de ce acest ajutor întârzie acum, după 27 august 1991). Din altă perspectivă, un capitol aparte ale acestei renaşterii româneşti a Basarabiei din potopul bolşevico-comunist, identic şi chiar mai feroce decât cel nazist, trebuie scris despre basarabenii care au participat la acelaşi proces în limitile culturii româneşti din România. Poate oare fi închipuită România modernă fără Paul Goma, Stela Popescu, Liviu Vasilică şi mulţi alţi mari români originari din Basarabia? În acelaşi context, aşa cum arătat mai sus, poate cineva să demonstreze că muzicienii basarabeni care se manifestă astăzi cu succes în România - de pildă cei din orchestra de muzică populară "Lăutarii" - nu sunt români? Poate un scriitor atât de talentat - cum este Ion Druţă - devenit, fără voia lui, în anii restructurării gorbacioviste simbol al renaşterii naţionale, să mai convingă pe cineva la Paris - fiindcă Domnia sa încearcă şi pe acolo - că în Basarabia există o cultură aparte de cea românească, cultura moldovenilor, îndrăjită de Moscova? Poporul român din România nu poate face abstracţie de poporul român din Basarabia, chiar dacă basarabenii sunt obligaţi de interesul geopolitic şi politicile de forţă să mai trăiască pe ultima fărâmă de imperiu comunist european. Arta şi cultura românilor din Basarabia, realizată după ocupaţia bolşevică din 28 iunie 1940 în condiţiile unui cumplit genocid spiritual şi fizic, stă mărturie că în noul context al Europei, reunirea naturală, fără nici un fel de referendum sau vot în parlament, al Basarabiei cu România este calea cea mai scurtă pentru a se cicatriza rana de la hotarul de est al Uniunii Europene care ar putea să infesteze cu întunericul ei monstruos întreaga civilizaţie europeană. Arheologia demonstrează că românii, inclusiv cei din Basarabia, sunt unul din cele mai vechi popoare sedentare şi casnice, şi încă unul creştinat nativ, ale Europei. Definiţia aceasta de popor sedenatar şi casnic aparţine tot unui basarabean, lui Alecu Rusoo, iar meritul de a o demonstra arheologic acest devăr a fost fundament de istoricul şi arheologul Vasile Pârvan, născut şi el într-o comună din preajma Cahului. Unii istorici, eseişti şi politologi de după 1989 au combătut şi generaţia paşoptistă, şi cea care a realizat marea Unirea de la 1918, şi cea care a europenizat România mare până la 28 iunie 1940 spunând despre tradiţiile şi artele românilor, inclusiv despre cele arhivate în doină, cântece bătrâneşti sau colinde, că nu fac faţă "marii culturi europene". Iată, însă, că cele mai recente investigaţii ştiinţifice ale sufletului omenesc demonstrează că fondul spiritual al poporului român este de mare actualitate anume pentru incertitudinile tragice ale Globalizării. Arhetipurile străvechi cântate de români în Balaorul, Vidra, Doncilă, Cerbul, Iordachi al Lupului, Ciuma, Toma Alimoş, ca să dăm numai câteva pilde, sunt necesare pentru descifrarea cataclismelor antropice din Globalizare, dar şi pentru coroborarea acţiunilor antropice cu cele naturale, cosmice, dar mai ales sacre ce se manifestă, de multe ori paradoxal, mult peste puterile omului. Astfel actul rezidirii sacrificiale a altarului primordial, transformat de poporul român în capodoperă poetică şi metafizică, devine şansă a umanităţii în perspectiva pierderii de sub control şi a tehnologiilor, şi sinucigaşilor globalizari (sic!) Devenirea paradoxală, mistică a Universului, inclusă tot de un român cu rădăcini basarabene, Ştefan Lupaşcu, printre cele mai importante legi ale fiinţei, nu poate fi scoasă azi de pe agenda existenţială a omului, aşa cum nu a putut fi neglijată nici în timpurile lui Negru Vodă sau, mai înainte, în cele ale lui Zalmoxis. Faptul că vechiul cântec despre Monastirea Argeşului, dar şi multe alte arhetipuri primordiale ale poporului român, se regăsesc în Basarabia, majoritatea din ele fiind culese şi arhivate de Academia de la Chişinău deja după venirea comuniştilor în ţinut, arată încă odată, chiar şi celor care se fac a nu vedea, fie ei trăitori ai Kremlinului sau ai Parisului, cât de românească este populaţia majoritară a republicii Moldova, sacrificată de interesul geopolitic pentru a trăi în cel mai sărac stat european. Limba română vorbită de tinerii de astăzi ai Basarabiei, scrisul românesc şi arta românească ale artiştilor şi scriitorilor născuţi după 27 august 1989, reprezintă firesc şi natural şi ziua de mâine a poporului român reunificat prin unificarea Europei. Acest destin al bunăstării şi binefacerii democratice şi economice europene nu poate fi nici măcar atacat de impostura geopolitică, pretins ştiinţifică şi artistică, pe care şi-o creşte în pepiniera sa actualul regim politic de la Chişinău, bolşevic şi colaboraţionist, pentru a demonstra - dar cui? -faptul că Basarabia nu este pământ românesc şi că aici s-a format din urmaşii neamurilor marii migraţii un popor nou, multietnic şi multicultural, anume poporul moldovenesc şi că limba pe care o vorbeşte acest popor este o latină vulgară răsăriteană, acceptată ca limbă de comunicare numai de conjunctura pe care au adus-o cu ei valahii migratori din sudul Dunării. La finele anului 2007 la editura Academiei Române a apărut o lucrare fundamentală - Civilizaţia medievală timpurie din spaţiul pruto-nistrean (secolele V-XIII), în care distinsul arheolog Gheorghe Postică demonstrează cu mijloacele imbatabile ale ştiinţei arheologice că Basarabia este pământ românesc încă de la începuturile neamului românesc, că vechimea românească a Basarabiei conicide perfect în timp cu cea a celorlalte provincii româneşti, că sedentarii casnici basarabeni erau şi creştini nativi încă din acele timpuri, aşa cum erau creştini toţi valahii, protovalahii şi daco-valahii, că toţi migratorii, incepând cu hunii lui Attila în secolul IV şi slavii din secolele VI-VII şi terminând cu mongolii din secolele XI-XII, erau păgâni. Datele şi dovezile profesorului Gheorghe Postică reprezintă firesc şi rădăcinile din care a fost posibil să renască ortodoxia, arta şi cultura românească a Basarabiei, inclusiv folclorul şi cultura materială - reprezentată prin arhitectură, costum, tradiţii de prelucrare a pământului, mod de prepare a alimentelor etc, în anii ocupaţiei sovietice. A contesta acest adevăr la începutul mileniului III, în deplin triumf - cel puţin declarat - al ştiinţei şi umanismului de omenie, este un act ingrat pe care nu-l poate lua nimeni în seamă. Chişinău, 29 februarie, 2009 лл inapoi |